Când viaţa are prioritate în faţa eticii
Ca şi în alte cazuri în care partea teoretică nu coincide cu cea practică, etica impune norme morale , generale şi particulare, care intră în contradicţie cu omul- fiinţă iraţională când vine vorba de stări emoţionale şi relaţii personale. Deşi sistemul de norme morale dă impresia că este general acceptat, există cazuri particulare în care îşi pierde rolul de etalon comportamental, în favoarea sentimentelor şi gândirii imediate.
Spre deosebire de realitate, acest eseu caută să realizeze o armonie între teorie şi practică. Astfel, premisa necesită un exemplu. Un tată pleacă cu fiica lui şi fiul vitreg într-o excursie la munte. La un moment dat apare un urs în faţa lor. Rămânând cu un singur braţ, în urma unui accident, tatăl are posibilitatea de a lua în braţe doar unul dintre copii şi să fugă cu el. Alege să-şi salveze fiica, lăsându-şi fiul vitreg în ghearele ursului.
Este evident faptul că norma în discuţie e de natură generală. E o normă a eticii ce reglementează obligaţiile unui tată(general valabile), care, în acest caz, pare a fi grav încălcată. De aemenea, faptul că această normă nu a fost interiorizată de către părintele în cauză, devenind o convingere, ea rămâne la stadiul de teorie neaplicată, abstractă. Aparent, o primă concluzie ar fi: cerinţele moralei sunt net superioare relaţiilor personale, sursa incompatibilităţii fiind discrepanţa dintre realitatea relaţiilor stabilite între indivizi şi idealul absolut al normelor.
În acest caz nu trebuie căutat criminalul unei victime neîndreptăţite ci puterea normelor în contextul acestei relaţii intersubiective, criteriile după care a acţionat tatăl şi modul în care normele ajung să fie sintetizate.
Se spune că omul trebuie să trateze toate fiinţele în mod similar, mai puţin în situaţiile în care este vorba de o excepţie generală şi morală, care să justifice o diferenţiere a tratamentuli acordat. În cazul nostru, tatăl pare îndreptăţit să-şi salveze fiica- propriul lui copil. El poate sfida morala deoarece nu este obligat de opinia generală să dea dovadă de mai multa afecţiune faţă de un om aproape străin.
Oare morala ce ar cere? Ca tatăl să nu salveze niciunul dintre copii? S-ar pierde viaţa a doi copii, poate a chiar şi al adultului. Fiind vorba de o relaţie preferenţială, constituită pe iubire parentală, morala nu îşi mai are locul aici. Comportamentul tatălui nu e moral, nici imoral, ci justificat. Într-adevăr, normele ar trebui să ghideze acţiunea oamenilor, pentru ca aceştia să convieţiuiască armonios împreună. Dar ele nu trebuie respectate cu sfinţenie atunci când natura de fiinţă protectivă, dominată de un instinct primar domestic(şi nu unul criminal), te îndeamnă contrariul. E perfect natural ca tatăl să renunţe la conflictul interior, cauzat de disputa între moral şi imoral, şi să se ghideze după instinctul parental, preferând să-şi apere fiica.
Ar trebui deci să alegem relaţia personală în favoarea moralei? De ce nu. Morala nu are norme care să-l apere pe nefericitul fiu vitreg care a rămas în faţa ursului. Nenorocul de a purta titlul şi rolul de fiu vitreg îi este fatal şi de neoprit. Morala e teoretizată dar întâmpină obstacole în interiorizarea lor de către cei cărora se adresează. Conform normei generale, comportamentul tatălui e imoral, deoarece a lăsat conştient un copil în “ghearele morţii”. Dar, cu toate acestea, ea nu are nicio putere. Tatăl nu a transformat norma într-o convingere proprie şi atunci acţionează după concepţiile sale(poate alte norme sintetizate). Normele sunt legi care nu pedepsesc fizic ci mental(conflictul interior desfăşurat în mintea tatălui, datorat nesalvării fiului vitreg, e o pedeapsă capitală. Remuşcarea va persista dacă omul are conştiinţă şi raţiune). Problema e că pedeapsa, survenind tărziu după săvârşirea faptei, nu împiedică judecata oamenilor. O problemă şi mai mare este faptul că morala e concepută de aceiaşi indivizi care o încalcă pentru a întemeia altele. Rămâne la latitudinea bunului simţ şi al respectului faţă de semeni ca morala să funcţioneze…
Conflictul dintre ceea ce cere morala şi modul în care a acţionat tatăl este unul real şi frecvent din păcate. Morala, deşi creată de oameni, depăşeşte limitele lor. Imoral este să concepi o morală iluziv de înfăptuit. Probabil, a cere conştient mai mult decât se poate pentru simplul fapt de a controla ordinea şi emite pretenţii de fiinţă raţională în acţiune- e chiar modul nostru de a trăi…Ştim că morala e puţin exagerată, inspirată din ideal, dar o acceptăm pentru simplul fapt că avem libertatea de a filtra normele reale şi consructive.
Am fi avut dreptul să-l condamnăm pe acest tată în cazul în care era un criminal în serie. Decizia lui e aparent imorală dar parţialitatea lui- apărată de normele generale şi justificată de însăşi natura lui de om.
